FlorinVersuri

Cândva, demult, la început
Păștea nimicu-ncet, agale,
Și nu era nimic în cale
Să îl oprească din păscut.

Nici viitor și nici trecut,
Din tot ce-avem era o lipsă,
Era o veșnică eclipsă,
Nicio mișcare, totul mut.

Dar dincolo de timp trăia,
În veșnicii nemăsurate,
Cuvântul căutând un frate,
Păscând nimicul c-o nuia.

Atunci Cuvântul a rostit
Și din nimic ieși lumina,
Un strop de lacrimă și tina
Și-apoi nimicul a-nflorit.

Și din nimic au apărut
Și cer, ș-adâncuri abisale,
Și tot ce întâlnești în cale,
Din praf de stele și din lut.

Și-n carnea lui de lut fragil
Împrăștiat prin mii de stele,
Fărâmițat în bucățele,
Dormea Adam ca un copil.

N-avea nici soartă și nici loc,
Nici nu știa c-o să existe,
Călătorea prin lumi deiste
Iar trupul lui era doar foc.

Nu era câmp și nici ogor,
Nu erau lacrimi în batiste,
Nici inimi vesele sau triste
Și nici păduri și nici izvor.

Era un fel de iarmaroc
În care stele pietiste
Preocupate să existe
Făceau cu semenele troc.

Când toate astea duse-au fost
Cuvântul a creat anume
Un colț de Rai în astă lume
Și tuturor le-a dat un rost.

Și-a luat Cuvântu-n palma Sa
Țărâna rece din grădină,
Suflare a suflat, Divină
Și suflet a făcut din ea.

În cale, știm ce-a fost apoi,
Ce frumuseți și ce-ntristare,
Sufletul tău și Ursa Mare,
Sămânța vieții pusă-n noi.

Cuvântul Cel din început
Și azi mai caută un frate
Pierdut în zările cerate
Să-l ducă-n munte la păscut.