FlorinVersuri

M-am dus să-mi vindec verdele de sete,
Sorbeam din ochi, nu se turna-n pahare,
Mi-a dat să beau o salcie cu plete,
În timpul liber era scriitoare

Veneau la hanul ei din lumea toată,
Drumeți în zbor plecați din Țara Sfântă,
M-am așezat pe iarba netăiată,
Pe-o creangă, lângă mine, era nuntă

Venise-un stol de vrăbii invitate,
Făceau în jur atâta gălăgie,
Au dat noroc, erau cam însetate,
Și duse-au fost, zburând peste câmpie

Spre seară a venit o ciocârlie,
Tot universul a tăcut de-odată,
Cânta pe șapte voci o rapsodie,
Iar ea a plâns mai mult ca niciodată

Am luat-o-n-brațe și am strâns-o tare,
Doi fluturi căutau parfum de mentă,
În umbra unei clipe trecătoare,
M-a sărutat cu-n gest de frunză lentă

Am stat cu ea până în zori de rouă,
În ochi îmi înverzea o adiere,
Spunea că scrie doar atunci când plouă,
Când oaspeții își iau la revedere

Pribeag de-atâta verde am înțeles,
Că tu mi-ai dat…de tine mi-este mie…
O sete care îmi picură în vers,
Și scriu de dorul tău pe datorie