FlorinVersuri

Fantastic ce parcurs al societății occidentale descrie cartea „Stăpânul și emisarul său: creierul divizat și formarea lumii occidentale” a psihiatrului britanic Iain McGilchrist. Am ajuns la carte ascultându-l pe matematicianul John Lennox, care a vorbit pozitiv despre conținutul ei.

Lucrarea scoate în evidență, ca o undă de lumină aplicată pe o probă într-un laborator criminalistic, particularități ale conștiinței printr-o abordare multidisciplinară, astfel încât, citind, treci la pas prin toată gândirea occidentală. De aceea, ceea ce scriu aici nu reprezintă decât un dram de savoare…

Și simt nevoia să scriu pentru că și eu sunt un construct al societății mele, mereu pe fugă, în căutarea organizării imediatului în categorii, etape, termene, rezultate…
Mă ajută să înțeleg și sper ca peste un timp să rămân cu un reper din ea, acela al necesității de a valoriza dincolo de consumerismul care dictează totul.

Încerc o sumarizare, în înțelegerea mea, lăsând spiritul celor spuse de autor să se așeze printre ceea ce cred și, inevitabil, să fie modelat de propria mea abordare subiectivă.  Gândurile de aici nu sunt un rezumat rece al cărții, ci o emoție a modului în care au rămas în mine.

Cartea pornește de la evidența dovedită științific a faptului că cele două emisfere cerebrale procesează informația în mod diferit și, mai mult decât atât, acestea procesează informații diferite. De exemplu, acțiunile umane de a avea, a acapara, a deține, a lua etc. sunt procesate de emisfera stângă, fiind cea care vede întotdeauna lumea fragmentat, pe bucăți, nefiind capabilă să vadă întregul și, cu atât mai puțin, semnificația acestuia.

Emisfera stângă, când analizează universul, o face minuțios, științific; nu își pune niciodată problema semnificației acestuia și nu înțelege întrebarea filosofică ultimă: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?”. Emisfera stângă se ocupă de lucrurile practice, materiale.

Limbajul este tot apanajul emisferei stângi, însă nu este capabilă să înțeleagă metaforele, glumele, poveștile cu tâlc, poezia; nu este capabilă de emoție, de iubire, pur și simplu nu vede utilitatea acestora. Când vine vorba de acestea din urmă, emisfera dreaptă este cea care intervine și, întotdeauna, empatia, sacrificiul etc. aparțin emisferei drepte.

Emisfera stângă întinde mâna pentru a lua pentru sine, în timp ce emisfera dreaptă oferă. Emisfera stângă utilizează limbajul pentru a manipula lumea, pentru a o desacraliza, pentru a o transforma în bunuri de consum. Emisfera dreaptă „nu strivește corola de minuni a lumii”, așa cum spunea Lucian Blaga; este cea care transcende. Emisfera dreaptă „nu trăiește pentru a mânca, dar nici nu mănâncă pentru a trăi”, ci se întreabă despre sensul mai adânc al acestora.
Și dacă ai o nevoie, emisfera stângă nu te împrumută.

Acum, toate informațiile pe care le procesează cele două emisfere generează o modificare anatomică proprie, în timp, între ele apărând asimetria. Mai mult decât atât, pentru că cele două emisfere văd lumea în care trăim în mod diferit, prin intermediul limbajului și al acțiunii, acestea schimbă lumea din jurul nostru în funcție de cum sunt alcătuite: cea stângă, utilitaristă, cea dreaptă, empatică.

Avem deci două emisfere asimetrice, rod al procesării unor informații diferite, o luptă a acestora pentru întâietate, o lume sculptată de conceptele acestora, în mod covârșitor de vocea emisferei stângi, și ființe umane care, prin imitația altor ființe umane, încearcă să se orienteze în această lume.

În ultimele sute de ani, în societatea occidentală, emisfera stângă este cea care a preluat controlul și a făurit o lume după chipul și asemănarea ei. Pentru că la nivel științific se cunosc rolurile acestora și pentru că se consideră că emisfera stângă este superioară celeilalte, în realitate emisfera stângă a ajuns să o domine pe cea dreaptă, considerând-o minoră, tăcută, primitivă.
Este ca și cum aș prefera să mă deplasez sărind într-un picior, fără a mă folosi și de celălalt.
Astfel, am ajuns să trăim într-o lume în care scopul nostru zilnic este să avem, să apucăm, să deținem mereu și mereu, neîncetat. Din când în când ne oprim ca dintr-o cursă în care alergăm și ne întrebăm: pentru ce alergăm?
Întrebarea este formulată de emisfera dreaptă, care caută sensul, nu de cea stângă, care nu știe decât să privească totul la bucată, chiar dacă asta înseamnă, într-un laborator, analiza unei molecule.
Un exemplu concret este acela în care, de ceva vreme, rețelele sociale țin captivă atenția oamenilor, mai ales a tinerei generații. Toate miile de frânturi de informații, de imagini care ne trec prin fața ochilor privind spre monitoare, sunt obiectul curiozității și hrănesc emisfera stângă, obișnuită să caute permanent părțile, etapele, mereu și mereu.

Când intervine oboseala, intervine și gândul care ne spune că am pierdut vremea privind încontinuu frânturi de informații (vezi fenomenul TikTok). Gândul acela, emis de emisfera dreaptă, este mâna salvatoare care încearcă să înțeleagă sensul efortului depus, însă, cu o dârzenie inepuizabilă, emisfera stângă o ia de la capăt în căutarea de a obține și mai mult.

În timp, excluderea emisferei drepte, prin dominația continuă a celei stângi, care primește mereu și mereu apă la moară, conduce la imposibilitatea de a valoriza sensul, emisfera dreaptă nemaiavând timpul necesar (și nici îngăduința) să se exprime asupra întregului bagaj de informații procesat de surata ei, generând în noi un dezechilibru axiologic, ceea ce conduce, în final, la o inadaptare socială.
Emisfera dreaptă nu își mai poate îndeplini rolul de mediator, de integrator, de generator de speranță.

Bolile psihice se instalează pe fondul acestui dezechilibru cognitiv. O ființă nu poate funcționa adecvat privind lumea și încercând să o descopere și să o înțeleagă doar cu ajutorul unei emisfere.
Lumea noastră în care trăim este o lume a emisferei stângi, care vede totul în termenii insațietății.

Există o legătură directă între felul în care vedem lumea și starea noastră de spirit, însă ceea ce nu se știe este că felul în care vedem dincolo de noi este dictat de emisferele cerebrale. Iar lumea în care trăim, fiind opera emisferei stângi, nu ne poate ajuta să ne orientăm, rătăcindu-ne și mai mult.

Pentru a înțelege cele expuse, ne putem gândi la membrii unui trib care contribuie cu toții la activitățile zilnice, împart hrana până la ultimul, cântă și dansează cu toții și participă până la ultimul la cultura comunității. De aceea, în aceste comunități nu există depresie. Viața pe care o trăiesc este lipsită de egoism.
Muzica, dansul, acțiunile comunitare sunt obiect al emisferei drepte, care întinde mâna. Când două persoane dansează, niciuna nu o face în mod egoist, pentru a avea doar pentru sine, ci pentru a dărui și a primi în aceeași măsură. O horă este un trup al unei comunități în care fiecare este egal cu celălalt la nivel ontologic.

În societatea făurită de emisfera stângă, cântecul aparține astăzi cântăreților, iar dansul are loc la evenimente majore și oricum nu participă toți. Într-un trib, limbajul era comun tuturor și semnificația era cunoscută tuturor, dar astăzi membrii unei familii au propriile secrete, preocupări diferite etc.
Nu spun că ar trebui să fie altfel, spun doar că marginalizarea emisferei drepte, care este implicată în „așezarea punții peste neant”, generează inadaptarea la care suntem astăzi martori cu toții.

Cartea identifică emisfera dreaptă ca fiind stăpânul (maestrul), iar emisfera stângă ca fiind emisarul. Așa ar trebui să fie, însă astăzi rolul emisferei drepte este eludat; aceasta, spune scriitorul, este ca într-o cameră cu oglinzi construită de emisfera stângă și nu se mai poate orienta.

Din perspectivă pur personală, extrapolând înțelegerea cărții, aș adăuga în final faptul că moartea lui Hristos poate fi privită ca un sacrificiu al ființei divine și umane în mod plenar, subordonând dorința emisferei stângi emisferei drepte, care a înțeles sensul deplin al morții și învierii Sale în beneficiul credinței că omul va avea o continuitate dincolo de evidența sfârșitului său.

Ce se va întâmpla cu lumea noastră, lumea emisferei stângi? Vom vedea…

Cred că salvarea este individuală și, în final, dacă oferim șansa emisferei drepte să se exprime, aceasta va pune înaintea conștiinței noastre singurul model autentic, divin, demn de urmat.